Rățușca cea urâtă

și noi

Aflu acum că, de fapt, e un el, rățoiul cel urât din povestirile lui Andersen (The ugly duckling).

Dar o să scriu despre rățușca cea urâtă. Așa m-am simțit eu multă vreme, chiar și de curând.

E foarte ușor să excluzi o copilă. E foarte ușor să inventezi porecle sau să duci vorbe mai departe. Vorbe care se lipesc de un trup tânăr, care crește. Și care se vrea frumos, pentru că se compară. Se compară și vrea să fie una cu luna, că așa știe din poveștile pe care le devorează. Știe că dacă este frumoasă o să fie acceptată, o să aibă succes, ba chiar o să bată la ușă chiar prințul chipeș. sau chiar Regele Soare.

Nu cred că vreau să-mi amintesc toate poreclele din copilărie, dar au fost destule. Și sigur au lăsat semne adânci, peste care acum se așterne duioșia.

Duioșia și blândețea, care mie, mi-au apărut zilnic la ușă de când m-am mutat din țară și de când am scăpat de ochii neobosiți de judecată ai multor oameni.

Rățușca cea urâtă. Ca o etichetă de o viață care e scrisă cu cerneală simpatică și care apare din când în când, sub anumite reflectoare.

Rățușca cea urâtă - a apărut ori de câte ori m-am simțit respinsă, nevăzută, neapreciată. Ne. iubită. Pentru că nu știu tu cum ești, dar eu sunt maestră la comparații. Sunt prima să enumăr fără pic de milă, ba chiar cu multă cruzime, toate defectele (fizice) pe care le am. Și după ce le enumăr pe nerăsuflate, semn că le-am repetat până mi-am învățat bine rolul, mi se face brusc rușine că pot gândi asta despre mine.

Ce mi se pare minunat, în toată povestea asta, e că vine o zi în care se întâmplă ceva care șterge tot. Care te face să te uiți la tine și brusc să vezi adevărul. Un adevăr care e(ra) mereu acolo, dar care era ascuns de vorbele grele primite în dar de la cei din jur cu mult timp în urmă.

Rățușca cea urâtă a pornit la drum, ca mine, și s-a întâlnit cu tot soiul de oameni și neoameni, a trecut prin multe până într-o zi a decis să caute lebedele pe care le admira foarte tare. Moment în care, privindu-se în față, și-a dat seama că era, de fapt, și ea o lebădă.

Și asta e frumusețea vieții, de fapt, că vine un moment în care noi ne vedem pe noi cu adevărat. Cu duioșie și blândețe. Și cu multă autoiubire.

Știu că pare dezlânat ce am scris, dar în capul meu e o lebădă care și-a deschis aripile în sfârșit. Fericită.