Micile

și marile plăceri ale vieții

Jan 10, 2026

Dacă și tu ești ca mine, nu prea știi să te bucuri. Sau nu ți-ai dat prea mult voie să simți plăcerea, de orice fel ar fi ea. Și, dacă stau bine să mă gândesc acum, oare confund bucuria cu plăcerea?

Așa că am plecat la Atlanticul meu, pusă pe treabă ne-serioasă: să ascult ce zic oamenii în jur și să văd ce îmi pregătesc los Reyes magos: Melchior, Baltazar și Gaspar.

Până să plec, m-am prins în flagrant: eu nu știu să primesc complimente, mai precis fug, pentru că așa mi-e mai safe. M-am prins de asta când am cumpărat nuci în Obor și puștiul de acolo m-a tot complimentat în timp ce a tot cântărit nucile și prunele mele uscate. Ale lui sunt cele mai bune din Obor. Cum m-am prins în flagrant? Când a început să-mi facă complimente, am întors capul, am vrut să schimb vorba. În mintea mea a apărut rușinea. Suna ceva de genul..nu-i frumos ..de unde vine? Asta e o altă poveste. Și cum m-am prins, am stat și am zâmbit frumos, tăcând chitic, să nu (mai) iasă vreo perlă.

Sunt specialistă în a face, deși nu aș fi recunoscut până de curând.

Am fost obișnuită cu tu le rezolvi pe toate, tu descurci toate ițele, tu ești fată deșteaptă. Numai tu. Și toată presiunea asta am preluat-o, crezând că dacă eu fac, eu știu, eu pot (pentru alții), viața mea va fi mai ușoară.

Iar eu mult mai iubită. Sau poate doar văzută.

Fugitul și graba mi-au pus kilograme pe corpul meu normal și multă anxietate peste tot unde a încăput. Mintea mea fuge mereu la next step, ceea ce nu mă lasă să mă bucur de nimic. Vorba aia, am două doctorate, dar nu am niciun articol ISI (isi-pisi cum îi spuneam eu).

Cursa asta de șoareci (că treaba cu Sisif e mai simpatică totuși) m-a făcut să stau în universitate cu prețul sănătății, încercând să demonstrez că eu pot. Într-un sistem toxic și corupt, unde niciodată nimic nu e de ajuns. Pentru că nu există transparență și regulile nu se aplică la fel. Și tot acolo sunt cele mai multe și cei mai mulți bullies, pentru că au puterea (academică).

Și mă uit acum la ce scriu și îmi dau seama că atunci când, într-un fel, fugitul ăsta a intrat în sânge, cum naiba să te oprești să te bucuri?! Cum să fii atentă la ce aduce liniște și calm, dacă habar nu ai despre granularitatea bucuriei sau plăcerii? Îmi vine să râd, pentru că în timp ce scriu, mașina de spălat merge, varza roșie e tăiată în două (aici îi zice lombarda, că dacă îi ziceau varză roșie era prea simplu), fasolea verde așteaptă cuminte să ajungă ciorbă și pe spotify e muzică de adus liniște. Și toate astea în timp ce mintea îmi fuge la cum o să dau eu pastile pentru zbor piticoților mei în curând, când ne vom muta toți aici…

Sună cunoscut?

Și totuși, ce e de făcut?

Păi eu una am plecat la ocean, cred că doar acolo pot să stau. Locului.

Am stat la soare la cafea, privind localnicii.

Am mers prin nisip cu cizmele de piele întoarsă (să mă scuze birckenstok), până au ajuns la mine valurile jucăușe și câinele Masai cu ochii albaștri, la fel cu ai stăpânului său.

M-am uitat la pescăruși - și ei la mine, am băut un vermut picant genial și am povestit cu oamenii din bar. Plus două surori care mi-au recomandat muzică spaniolă grozavă.

Am stat două ore în ploaie torențială, așteptând magii și prinzând confetti colorate, pe care mi le-a udat ploaia. Am strigat după regi, rugându-mă să nu mă îmbolnăvesc, pentru că nu aveam umbrela cu mine (nu prea citesc prognoza înainte).

M-am bucurat de culorile caselor din Xixon, un oraș minuscul în care aș putea trăi. Pur și simplu.

Și așa mai departe.

Deci, ce e de făcut?

Cred că e de pus limite ferme a propos de ce faci cu timpul tău.

În Oviedo, în fața mea, o femeie s-a prăbușit, cu spasme. Mi s-a făcut rău și am plecat de acolo, urmărind de la distanță cum a venit poliția, apoi a ajuns salvarea. Sper din toată inima să fi avut doar vreun episod de ceva și atât.

Dar pentru mine e un semnal de alarmă că am nevoie doar să fiu.

Că goana s-a terminat.

Că nu am nimic de dovedit nimănui.

Că eu sunt eu și asta e suficient pentru mine. ȘI pentru oamenii mei buni.

Că timpul fuge mai rapid ca mine.

Că merit să mă bucur.

Că merit să primesc ce e bun și frumos.

Că e ok să învăț cum se simte plăcerea, granular, #inmysecondact.

Că nu e niciodată târziu să simți, să iei timp pentru tine.

Că e mereu vreme să te schimbi în bine.

Și că lucrurile bune și frumoase din viața noastră se simt. Nu se explică.

Doar se simt.