Despre scris

și noi

Bunicii mei aveau la țară un pod, dar lumina zilei pătrundea greu în anumite unghiuri. Mie îmi era frică, atunci când urcam singură în pod, să cercetez tot ce era în întuneric, născoceam povești cu cine știe ce putea da peste mine acolo. Când am avut mai mult curaj, am dat peste comori: reviste cu actori din anii ‘60, bancnote vechi și multe alte urme ale vieții lor și ale tatei și fraților lui.

De câteva zile mă gândesc să scriu despre ceva ce mă frământă mult.

Despre cât de important este scrisul ca formă de acces la cele mai ascunse cotloane din inima noastră. Despre cât de delicat este să le lași văzut/ă sau cunoscut/ă, chiar de tine însăți/însuți.

Văd în ultimul timp cum se vorbește despre scris, traume și alte quick fix pe repede înainte, de fiecare dată mă întristez, pentru că scrisul este ceva sacru. Pentru mine.

Desigur, sunt multe feluri de scris, dar mă opresc la două acum.

Scrisul autobiografic e cel mai vulnerabil, pentru că te expui. Deschizi larg fereastra inimii tale și spui: eu sunt aici. Eu sunt eu. E nevoie de curaj, poate chiar mult curaj să te așezi și să te uiți la tine în felul ăsta. Iar curajul e răsplătit mereu, pentru că, atunci când se deschide această fereastră, intră soarele. Sau lumina zilei. Intră cântecul păsărilor care te fac să îți dai seama că nu ești singur/ă, că scriem despre teme universale, că scriind, învățăm unii de la ceilalți. Ne ajutăm unii pe alții să (ne) înțelegem mai bine viața, întrebările, suferințele, bucuriile, doliile, moștenirea sau rădăcinile și dorințele ascunse. Ne scriem trecutul, prezentul și, cu mare grijă, viitorul.

O să dau două exemple personale. Prima dată când mi-am dat seama cât de mult mă ajută să stau cu mine și cu un stilou a fost când am plecat din universitate, în 2018. Maria, fosta mea studentă de la franceză, mi-a cerut să scriu despre motivele plecării mele din lumea academică. A ieșit un articol după vreo trei luni de gânduri, vise, întrebări, furie, tristețe, lacrimi. Mi-am dat seama că, de fapt, îmi scriam povestea mea, a Claudiei care nu mai era profă. Și încă nu știam ce sunt. După ce am scris, am realizat că nu e despre ce sunt, ci despre cine (mai) sunt. Asta se întâmplă când ne identificăm, și o facem foarte mulți dintre noi, cu jobul nostru, cu profesia sau cu meseria pe care o avem. Tot asta face ca atunci când vrem să le schimbăm, apare o fractură și o dată cu ea întrebarea: eu cine sunt?

Din experiența mea, bucata asta de poveste se scrie cu ceva lacrimi, pentru că îți iei rămas bun de la un trecut în care nu mai respiri bine, și deschizi ușa larg către necunoscut. Și doar pentru asta ar merita să primim coroniță ca la școală. Pentru acest curaj de a fi vulnerabili.

În articolul meu, care nu mai există online, există o frază la care îmi dau lacrimile de fiecare dată (am testat și am recitit după ani), semn că o parte din mine a rămas în mediul academic toxic din care am ieșit ca să pot respira.

Al doilea e când am scris despre tata. Am scris prima dată pe o foaie ceea ce am citit la înmormântare, în fața tuturor, deși acum pare ireal că am dus-o la capăt.

Am început să scriu la un an după ce s-a dus, la un atelier cu Ana Maria Sandu, care trebuia să fie despre povești de familie. Trebuia, pentru că după ce ne-am prezentat toți, în prima seară, am descoperit că ceea ce ne unea, erau tații plecați din viață.

Apoi Anca Predescu mi-a vorbit despre dorul ei de o viață de a scrie despre tatăl ei, care a plecat și și-a lăsat copila cu un gol imens în inimă și în viață.

Am scris cu șuvoaie, am șters, am scris, am visat, am vorbit singură, am vorbit cu tata în gând sau la cimitir, am fost furioasă, am ascultat muzica lui, am înjurat, am trântit, i-am reproșat, am șters iar. La sfârșit am spus te iubesc, tata.

Mi-am dat seama că asta face scrisul. Alină. Pe tine mai întâi, apoi pe ceilalți. Scrisul e despre corola de minuni a lumii a lui Blaga, despre spațiul sacru în care inimile noastre se caută și se găsesc. Pentru că cine scrie e un eu țesător (io tessitore, vorba lui Demetrio) dintr-un loc foarte vulnerabil și deschis, în care până și criticul interior uită să mai comenteze. Și știi că intri în acest spațiu când te lași să simți, nu mai judeci, nu mai comentezi. Doar simți. Simți și duci eventual în terapie teme importante care apar.

Simți că e despre tine, că nu mai ești singur/ă, că aparții unei lumi mai bune. Că există speranță, bucurie, râs, zâmbete, joacă. Că ai mai mult curaj, că te-ai împrietenit cu reziliența.

Voiam să mai scriu despre un alt fel de scris, dar o las pe data viitoare.

Gândul de azi a venit în urma întâlnirii cu cei care vor scrie despre mamele lor, în al doilea volum pe care Anca îl va coordona. Și pentru care pregătesc un mic atelier de scris, la care mă gândesc de câte ori fac liniște.

Pentru că aici nu e nimic despre scris.

Ci despre emoții.

Și OAMENI.