Cozonac

și-o fereastră

Stau în pat și mănânc cozonac.

Sunt în camera mea de la părinți, cameră care a devenit a tatei și în care nu am putut să dorm de 3 ani, de când el s-a dus.

Sunt așezată pe canapeaua din casa mea – care nici ea nu mai e.

Și privesc pe geam, întotdeauna mi-am dorit să am aici patul pus către fereastră.

Pe fereastra asta mă uitam, încercând să încap pe caloriferul rece. De aici îmi priveam viața, una pe care - de adolescentă - mi-o doream în afara țării. În lumea civilizată.

De la această fereastră mă uit la mine și simt cum viața îmi curge prin fiecare, dar absolut fiecare celulă.

Până azi nu am reușit să pun în cuvinte iubirea pe care am simțit-o și pe care am primit-o de când l-am transformat pe tata într-o carte. Acum nu mai e doar tatăl meu, poate așa au fost mai mulți tați. Nu doar al meu.

Mă uit pe fereastra mea și mă întreb câtă iubire poate intra într-o inimă de om? Și, mai ales, cum ști să o dai mai departe atunci când nu ai primit foarte multă când erai mic/ă?

Sau poate ai primit-o în forma în care adulții puteau să o dea atunci: prin mâncare și haine curate. Poate de asta îmi plac atât de mult îmbrățișările, pentru că am de recuperat o copilărie întreagă.

Stau în pat și mănânc cozonac și retrăiesc bucuria și iubirea pe care am primit-o la lansarea de carte.

M-am dus puternică la Gaudeamus. La moartea tatei, toți mi-au spus să fiu puternică, mai ales pentru mama. Să fiu puternică, în sensul ăla, e tot ce detest mai tare. Le văd fețele și le aud vocile la telefon: să fii puternică.

Așa că m-am dus la lansare cu gândul că va fi ușor, eram doar împreună cu surorile mele de dor.

Și-așa am fost până când am mai vrut să zic ceva și mi-am pierdut vorbele.

Până când a venit prima persoană să semnez cartea. Cum am deschis-o, am văzut numele meu în interior și mi-am dat seama, din nou, că tata nu mai e. E acum într-o carte. Îmi amintesc perfect cum am întors spatele persoanei care mă aștepta și am ajuns în brațele lui Cami și am început să plâng în hohote.

Puternică, da?

Așa că abia acum aș vrea să spun cât de mult a însemnat pentru mine că ați fost cu mine sâmbătă 6 decembrie: Bianca, Roxana, Sorina, Silvia și Andrei – studenții mei iubiți de la FSP – Elena și Cătălin și copiii lor – studenții mei iubiți de la FSP -, Luminița, Amalia, Iulia, Ramona, sigur am uitat pe cineva. Și Oana, Oana pe care am cunoscut-o în ziua în care mestecenii taților noștri au primit un nume și o poveste în sectorul 6, acum doi ani. Oana care îmi trimite mereu poză cu copacul tatei șa care nu am mai ajuns de atunci.

Stau în pat și mănânc o felie de cozonac, făcut cu drag de Roxana, de la Dolci Coni.

Și vă doresc să aveți mereu în jur oameni buni.

Oameni-îmbrățișare.

Și vă mai doresc ca atunci când vă e mai greu, să simțiți toate îmbrățișările și iubirea pe care am simțit-o eu anul ăsta.

Mulțumesc, tata!

Feliz Navidad!