Săptămâna asta a venit cu vârtej.
Un vârtej emoțional pe care nu l-am dus. L-am primit în piept, din plin, așa cum te lovește grindina sau un val răzleț la care nu te aștepți. Multe schimbări, all at once, plus căldura - e ca și cum ai sta permanent într-un cuptor pregătit să scoată pizza.
A durut? Ohh, și încă cum.
Miercuri am plâns aproape toată ziua la birou. M-am ascuns de colegi, pentru că nu-i frumos să plângi, nu-i așa? M-au găsit, mi-au dat îmbrățisări, m-au ascultat. Mi-au scris ulterior să vadă cum sunt. În România asta nu mi s-a întâmplat niciodată. E niciodată un cuvânt mare? Repet: niciodată.
A fost ca și cum am mers desculță pe nisipul îngrozitor de fierbinte. Și de mișcător. Asta am simțit poate și pentru că văzusem Sirat.
Asta am simțit poate și pentru că, atunci când pleci, nu mai ai nimic. Nimic din ce aveai, nimic solid, nimic sigur, nimic previzibil. Nu te întâlnești random cu nimeni - ba da, ne-am întâlnit în Rastro cu o colegă și așa de tare m-am bucurat, poate e semn că ușor ușor mă așez la locul meu.
Cel mai greu aici e cu casa. E teribil de greu să găsești un apartament decent la preț fair, e și mai greu să accepte animale de companie. Drept pentru care trăiesc de aproape 8 luni fără pisunii mei dragi rămași la mama în așteptarea căsuței care să ne primească pe toți, așa cum suntem noi, cu o familie pisicoasă.
În momente din astea vin întrebările buluc, ca la o fiesta.
Prima care sună strident la ușă e:
what the hell am I doing here? Bine, era cu f words. Dar am zis să fiu educată.
Important e să nu vrei să-ți răspunzi fix pe loc. Că dacă o faci, e posibil să vrei să fugi. Adică să-ți iei primul bilet înapoi către “casă”. Adică către ceva ce nu mai e oricum casa ta. Către ceva ce nu mai e viața ta, pentru că ai decis, la un moment dat, să o lași în urmă. Apoi, întrebarea pusă, vin gândurile, apare neputința - prietena mea din copilărie, apar toate nereușitele din viață, apar negrul și urâtul, plus chestia aia că “nu sunt în stare de nimic”, uite câți ani ai și ești…aici.
Cred că e a doua oară când mi se întâmplă din noiembrie. Și e legat de faptul că încă nu mi-am făcut cuib.
Și totul a culminat cu o ușă care nu se mai deschidea cu cheia mea și cu faptul că a trebuit să aștept vreo două ore pe scară, după ce tot ce îmi doream era un duș purificator după orele de la job.
Bun, ce am făcut?
M-am pus în pijama și am gătit. Mi-am dat timp să plâng, să mă vait, am vorbit cu prietenele mele noi și vechi - vă iubesc, dacă citiți, am cruțat doar o prietenă de lamentări, pentru că e într-o vacanță binemeritată.
Am decis că “I never give up” (asta și pentru că mă uitam la cele două ramuri de caprifoi aduse din țară, caprifoiul legat de tata și de cum a supraviețuit două săptămâni la Balș). Am mai decis că am toată puterea din lume să fac orice îmi propun, am nevoie doar să-mi dau voie și timp să plâng, să simt durerea și eșecul. Să mă odihesc, ceea ce la Madrid e un pic imposibil, datorită combinației de caniculă și zgomot peste nivelul la care pot duce urechile mele.
Am gătit, am mers la film, am ieșit în orașul pe care-l iubesc, m-am întâlnit cu oameni dragi, mi-am promis să nu renunț la mine, am ascultat muzică, am vorbit îndelung cu colegii veniți din alte țări (ei știu cum se simte), am mers prin ploaie rece în Lavapies (poza). Am început să-mi caut serios casă (despre prețuri aici, altădată).
Mi-am dat timp.
Mi-am dat curaj.
Mi-am dat putere.
Mi-am promis, din nou, că nu voi renunța la mine niciodată în momentele în care mi-e greu.
Mi-am dat seama ce norocoasă sunt cu colegii mei, cu prietenii mei, cu reziliența pe care am dezvoltat-o, cu bucuria de viață pe care am primit-o de la tata, cu puterea de a mă lăsa (și acum) uimită de o vitrină frumoasă. Cu pofta de viață pe care am primit-o de la tata, mulțumesc, Cârcotaș, cu reziliența și curajul primite de la mama - mulțumesc, mama!
Am învățat să o iau paso a paso. Răsărit după răsărit.
Și stiu că acum, scriind, așez aceste lucruri bune în mine.