Acasă - un cuvânt pe care l-am desfăcut și făcut la loc cam în fiecare zi din ultima vreme.
Prima dată când mi-am dat seama că acasă al meu nu mai e București a fost în decembrie, la puțin timp după ce am plecat, ascultând mesajul de la compania aeriană care are obiceiul să ureze bun venit acasă celor întorși din călătorie. Am plâns în hohote în avion ascunzându-mi fața de ceilalți. Și mi se pare că m-am lămurit, pentru că de atunci nu mai plâng când vin la București. Adică acasă la mama.
“Te duci acasă” ? m-au întrebat colegii acum câteva zile. Nu, mă duc acasă la mama.
Bun, și cum se pare că am lămurit-o, mi-am dat seama că acasă la mine e pe interior.
E un spațiu de necuprins în care intră pisicile mele, dorul, cărțile toate (inclusiv cele necumpărate încă), primele mele cărți în spaniolă, setea de a citi, sfeșnicele, mirosul de caprifoi din aceste zile de iunie, melcul care a traversat mormântul tatei pe un fir de volbură, cafeaua și drăgălășenia tipului de la Die Kleine Garage, cireșele din copacii din Dristor, teii - spectacol, macii din Casa de Campo, muzica, cuvintele care dansează în ce limbă vor ele, bucuria cu care ascult italiană pe stradă, mirosurile de trup tânăr, indiferent de vârstă, mesajele scrise de tata pentru mama, recunoștința pentru noii mei prieteni, dragul de prietenii mei vechi, covrigul bavarez, iasomia madrilenă, cafeaua cu lapte (cam fără gust), plimbările cu Socrates, fructele de la birou, discuțiile serioase despre viață și dor și frică cu noii mei prieteni din Madrid, obiectele familiare, motivele pentru care am lăsat tot în urmă și ne-am dus, îmbrățișările de aproape și de departe, vorba bună a colegilor când pleci și când te întorci la birou, Buffy, Pink și Floyd cu supărările lor cu tot, planurile de viitor. Oceanul.
Acasă e mult despre let go, despre doliu, despre lumină, atardecer (apus), despre curaj, reziliență, mirare, surprize, neclintire, speranță.
Acasă este despre împreună. E despre ce luăm cu noi, cântărit sau nu, din viețile noastre anterioare. Sunt aripile care ne poartă pe umerii vântului, atunci când ne e greu. Acasă e gândul trimis de oamenii dragi către tine. Dus-întors.
Acasă e speranța că, paso a paso, vom fi și mai bine. Că ne vom face culcuș în inima orașului în care am ales să ne mutăm.
Orașul-cuib al meu.