Prima dată am văzut asta în Cantabria, acum 2 ani. Era duminică, cred, oamenii erau afară. Am văzut un domn foarte în vârstă care își hrănea soția imobilizată total într-un cărucior foarte special.

M-am uitat apoi în București.

Aproape nimic. Cadru ca al mamei am văzut doar de vreo două ori, iar într-una era transformat în cărucior de piață.

Unde sunt oamenii cu aceleași probleme locomotorii?

Simplu.

În casă.

Trist.

Pentru că locuințele nu sunt accesibilizate.

Blocurile nu au rampă. Sau au o rampă, cum e la mama la bloc, eu îi zic tobogan. Cred că nu rămâne nimeni teafăr dacă se dă cu un cadru sau cărucior pe acolo.

Am încercat toboganul când a venit o dată salvarea pentru tata și a trebuit să ajut să coborâm căruciorul pe acolo. Simt și acum cum aproape mi-au fost smulse mâinile de la greutate. Cam așa e senzația.

La mine la bloc e o rampă care nu era gata, se certau pe 2 culori de gresie. Dar totuși era funcțională. Apoi mai era o treaptă destul de incomodă, dar doar una, la ieșire.

Greu și acolo, când a trebuit să o duc pe mama la control în cărucior a fost imposibil să manevrez greutatea. Am cerut și am primit mereu ajutor.

Apoi mama cobora singură treapta aia mare.

De la operația mamei până la al doilea control, la mine în bloc au terminat rampa.

Și au scos treapta, să nu mai existe dificultatea de a ieși din bloc.

La București mama nu poate ieși singură din casă.

Pentru că blocul ei nu are o rampă normală.

Ieri a fost la administrație să vorbească de rampă, să ceară să fie înlocuită cu una care poate fi folosită.

“Nu se poate, doamnă, nu e loc”, i-a răspuns președintele.

Și dacă vă întrebați de ce în București nu sunt oameni cu cadre, cu cărucioare pe stradă, am un răspuns simplu și trist.

Nu au cum să iasă din casă.

Nu au rampă.

Viața lor rămâne între 4 pereți și ușa de la apartament.

Ce viață?

Cu chiu, cu vai.

Mulți au încercat - ba au și reușit - să-mi pună piedici.

Am picat, mi-am rupt mâna, mi-am spart capul, mi-am pus piciorul în ghips și am mers mai departe. Ba cu piciorul în ghips, pentru că nu puteam urca scara de la fosta mea casă, am urcat invers, în fund. Din treaptă în treaptă, am și martori.

Am mers mai departe.

Cum am putut și am știut mai bine.

Fără să fac rău cuiva, vreodată. De asta sunt cel mai mândră.

S-au împiedicat mulți de mine, mai ales în lumea academică, ba chiar și în aia ongistică. Le-am făcut loc, am plecat eu, după ce mi-am auzit de toate. După ce mi-am trăit și retrăit toate durerile care vin la pachet cu micimile pe care le fac ceilalți, pe care le-au spus despre mine. Pe care, din păcate, ajunsesem să le mai și cred.

Not anymore.

Am pierdut eu?

Au pierdut ei?

E poate joc cu sumă zero.

Sunt mândră de mine pentru că am găsit mereu o cale de ieșire.

Că am luat-o de multe ori de la zero, chiar dacă tremuram cum se cuvine.

Și încă tremur, sunt luni în care o iau de la zero în fiecare zi. Mai ales la job.

Sunt mândră de mine că am ales să iau distanță de tot ce mi-a făcut rău, de tot ce m-a durut (na, aici mai am un pic de mers), că acum știu ce și cine nu (mai) e pe gustul meu.

Sunt mândră de mine pentru fiecare vizită la doctor făcută aici (îmi iau revanșa pentru că în București aveam oroare de așa ceva), când reușesc să mă descurc chiar dacă se uită unii mai urât sau se fac că nu pricep ce zic. Norocul meu e că până la urmă ei înțeleg ce vreau eu, iar eu citesc foaia la final.

Sunt mândră de mine că citesc după pofta inimii.

Că mi-am mutat pisicile și cărțile la Madrid.

A fost ușor, cum zic unii?

Jésus, deloc! Că nicăieri nu umblă câinii cu covrigi în coadă, nu-i așa?

Sunt mândră de mine că m-am apucat de-un doctorat și am făcut două, deși unii (nu merită s[ le dau numele sau funcția aici) au făcut absolut tot ca să renunț, să mă umilească, să mă facă praf.

M-am apucat de unul și am terminat două. Bine, e o greșeală de tinerețe pe care nu aș repeta-o. Parol!

Mi-am publicat teza, ba am mai scris și-n carte despre tata. A mers greu, a mers cu lacrimi și multă îndoială, dar cartea aia călătorește iavaș-iavaș prin lume și mi-a adus în jur prieteni.

Și, dac-o iau cronologic, au vrut să mă mazilească (și) din funcția de prodecan.

Au încercat, au pus minciuni peste minciuni.

Nici așa nu au reușit. Au reușit în schimb să primească o medalie din partea Franței și să nu câștige funcția de rector. Life sucks!

Acum, serios, sunt mândră de mine.

Pentru fiecare pas făcut înainte când șovăiam.

Pentru fiecare dată când am vrut să renunț.

Pentru fiecare înjurătură și fiecare drăcuit care mi-au dat voie să respir mai bine.

Pentru că am aflat cine sunt.

Sunt mândră de mine că nu am plecat urechea la vorbele care îmi spuneau: capul plecat sabia nu-l taie, tu ești de vină, ce ai făcut, tu atragi toate astea, trebuie să te luminezi, tu ești de vină, tu ești de vină. Ce-o să zică lumea?

Pffff, câtă înțelepciune din străbuni am adunat. Și, oare, din toate astea, ce mă/ne ajută să merg(em) mai departe?

Sunt mândră de mine că mi-am ales calea.

Acum nu știu unde continuă, dar stau pe ea, înfiptă bine.

Sunt recunoscătoare pentru fiecare pas șovăitor, pentru fiecare prieten/ă care mi-a fost alături și a crezut în mine, fără să mă judece.

Singură nu aș fi reușit.

Azi sunt tare mândră de mine.

Fie numai și pentru că scriu pe tema asta pe care am primit-o azi de la prietena-soră-mea.

La cursul meu de scris, de care sunt extrem de mândră, facem la final un exercițiu oribil. Oribil de greu, pentru că în cultura noastră lauda de sine nu miroase-a bine.

Se numește kasala, vine din tradiția africană și te îndeamnă să te lauzi (și tu). E cel mai greu, jur.

Dacă și ție ți s-a spus că nu poți sau dacă pur și simplu ce ai citit aici îți dă ghes, te poftesc să iei o foaie de hîrtie și să scrii:

• Sunt foarte mândră/mândru de mine, pentru că…

Sunt foarte mândră de mine pentru că sunt EU.

Singură printre străini.

A rezonat așa de tare în mine fraza asta și m-a(m) pus pe gânduri.

M-am întrebat ce alte chestii de genul ăsta ne-au fost spuse.

Și cine sunt străinii? Cei care nu te cunosc și sar la nevoie?

Cei care te cunosc, vorbesc limba ta și profită de orice ocazie să te facă să regreți că împărțiți un loc de naștere și o limbă?

Da, recunosc, de când am plecat m-am simțit de multe ori (tare) singură.

De două ori anul ăsta, dar cred că e ceva firesc. Sunt singură la Madrid, fără rețeaua de sprijin din jurul meu de la București.

Prima dată, când a căzut mama, pe când ieșeam de la restaurant. M-am simțit tare singură preț de secunde, au sărit mulți oameni din jur să ne ajute, au sunat imediat la ambulanță, m-au întrebat dacă are asigurare și ce să facem la spital până rezolvăm cu asta. Și de câte ori mă cuprindea panica, apărea câte un om bun și mai aflam ceva util: un rezident, un medic, o asistentă, etc. Sau primeam o îmbrățișare, o informație sau o cafea. 12 zile în care m-am simțit tare singură, pentru că trebuia să fiu diminețile mereu la spital, să traduc pentru medici, fizioterapeut etc. Când mă gândesc acum, cred că cel mai greu a fost să duc totul în spaniolă, cu presiunea că am de înțeles tot, nu era deloc o joacă cu spitalul, mai ales când nu era viața mea în joc.

Singură ori de câte ori cineva se strâmba la accentul meu, mă punea să repet sau se făcea că nu înțelege. Din fericire, în număr nesemnificativ. Număr acoperit de zâmbetul cald și bunătatea altora care înțelegeau tot și explicau cu grijă mare, să se asigure că înțeleg.

A doua oară când am luat un virus. Am zăcut cu frisoane ore în șir, am dormit aproape încontinuu de vineri seara până luni dimineața. Atunci mi-a fost cel mai frică. Mă vedeam la spital, fără să știu ce pot face cu animalele mele. Acum știu, dar atunci au fost un virus și un moment teribil. Și poate că merită să ne gândim la cum ne creăm o rețea de suport, oriunde am fi. Pentru că oricine dintre noi poate rămâne singur/ă la un moment dat.

Singură printre străini? Cred că expresia asta se folosea pe vremuri când copiii plecau de acasă, așa cum se cuvine s-o facă. Când își luau inima în dinți și visele într-o valiză și căutau o viață mai bună.

Nu cred că cineva pleacă de acasă de fericire sau de preaplin. Cred că îi lipsește ceva important la un moment dat. Eu am scris deja despre motivele pentru care am părăsit România.

Cei care plecăm singuri printre străini căutăm ceva.

Un trai mai liniștit, oameni mai puțin agresivi, un pic mai mult frumos, o altă șansă, poate căutăm mai multă speranță. Căutăm un aer diferit pentru plămânii noștri, o șansă de a avea acces la un sistem medical care să ne dea ani mai mulți aici pe pământ, căutăm zâmbete pe strada, educație, politețe, mai multă cultură. Zero agresivitate.

Empatie.

Și, pentru curajul ăsta de a o lua de la capăt ori de câte ori ne poftește inima, merităm oameni buni alături.

Merităm să apară în viața noastră străini pe care să-i îmblânzim, asemenea Micului Prinț.

Și dacă suntem cu toții străini printre străini?

Și oare câte alte nuanțe culturale se ascund după “singură printre străini”?

Și cât va mai trece, oare, până când nu vom mai recunoaște cuvinte de om și cuvinte de Claude?

Cum recunosc un text scris astfel?

Are o structură ușor sigură pe ea, agresivă pe alocuri. Foarte la modă. Poate pentru că oamenii dau mai departe prompturi pe care le folosesc? Nu știu. Nu cred.

Nu prea reții nimic din ce citești. Fraze lungi, ba și scurte, fără frânturi logice. Prea sigure pe ele.

Folosește fraze generale. Fără picantul care e ca vecina de la 2 care pândește să vadă ce vecin aruncă mâncare pisicilor din grădină. Fără poveste credibilă.

Fără să “te agațe”, că așa e cuvântul la modă, mai mult de one night stand. Dar poate e suficient pentru unii.

Puțin neclare, pentru că nu sunt muncite de minte de om, sunt amalgamate de roboței. Eu una n-am nimic cu ei, sunt simpatici, ce e al lor e al lor. Și cam atât.

Au cuvinte la modă, răsfolosite, că, din nou, așa e promptul. Cuvinte care sunt goale pe dinăuntru, dar sună bine, sunt recognoscibile. Și, evident, se pot repeta ușor.

Au o structură similară, pentru platformele pentru care sunt comandate, folosesc litere de tipar pe alocuri. Ca să pună ceva în evidență.

Asta e tot ce îmi vine acum în minte.

De ce scriem cu AI? - încă mă întreb.

E rapid.

E simplu.

Ca să nu gândim noi singuri.

Pentru că ni s-a spus că nu știm să scriem.

Ca să nu facem efort.

Ca să scăpăm rapid de taskuri.

Ca să nu ne irosim timpul.

Ca să părem altceva decât suntem, mai ales când e o discrepanță între cum vorbim și cum postăm (ca e diferit de …scriem).

Ca să nu fim noi.

Desigur, și eu aș vrea să învăț să lucrez cu Claude (generic pentru AI) și să știu cum îl pot folosi la maxim, mi-am promis asta.

Dar când vrei să vinzi orice fel de produs și scrii cu AI, cu toate prompturile despre cum să îl umanizezi, tot se vede.

Scrisul ăsta ca să te arăți lumii, ca să vinzi, e despre tine, e despre cum gândești, cine ești, ce te pasionează, cum te exprimi, cum alegi subiecte, ce valori ai. E ca noi, cumpărătorii, să rezonăm cu tine și să te alegem. Orice fel de serviciu ai oferi.

Scrisul e despre încredere și respect.

E despre cum mă conectez la tine și cum ne conectăm unii cu alții, folosind cuvinte (era să scriu …care se atrag, nu știu ce mi se întâmplă azi).

Lucrez cu AI de când sunt la Madrid și mă uit stupefiată cum creierul meu vrea să reproducă ce citește în română. Modul de a traduce al AI, modul în care se revarsă cuvintele în ordine greșită sau modul în care se pierde sensul.

Se pierde frumusețea cuvintelor, pentru că AI nu stă să se gândească despre ce sens și ce nuanță să folosească. AI trebuie să livreze.

Desigur, astea sunt câteva gânduri din seria Claude & Claudia.

Și rămâne întrebarea:

• când scriu cu AI, cine scrie, de fapt?

PS: Tocmai mi-a apărut în inbox textul conferinței lui Mihnea Măruță, Despre lumea în care murim, e chiar aici. Evident, despre AI. De citit și răscitit.

Dar până atunci am un mare of, poate e doar al meu, nu știu.

Oamenii țipă unii la alții cu majuscule.

Pe social media.

În postări, în comentarii, în descrieri, în oferte de tot soiul. Clar în orice limbă, pentru că meta mă pune să înghit reclame poliglote. Ca mine.

Vreau să vând ceva, țip cu majuscule.

Vreau să conving de punctul meu de vedere, scriu cu majuscule.

Vreau să atrag atenția asupra unui cuvânt, iar majuscule.

Vreau să cert pe cineva, MAJUSCULE, pentru că, nu-i așa?, oamenii pot. Bietele de ele, se numesc litere mari sau litere de tipar, dar acum le numim majuscule.

Și nu știu voi, dar eu de majuscule nu trec. Citesc liniștită, apare o majusculă, uit tot, pentru că majuscula se oprește să țipe la mine.

Citesc ceva doar în majuscule, nu rețin nimic, pentru că țipă, iar mie chestiile toxice nu îmi sunt pe plac.

Uneori chiar citesc mult până ajung la o un cuvânt scris cu litere mari, poate că e un simplu nu. Dar și ăla mă oprește, mă strigă, vrea atenție (cine nu vrea?!) și mă opresc să îl întreb ce vrea, uitând cum am ajuns la el. În trag de mânecă să văd ce a pățit și de ce strigă așa de tare. Un simplu nu.

Foto: Nick Fewings, Unsplash

De ce?

De ce am ajuns să scriem așa?

Pentru că e la modă?
Pentru că nu știm cum să articulăm altfel, cum să formulăm astfel încât să transmitem exact ce vrem?

Pentru că nu am scris noi, ci AI? Și noi zicem că e bine așa?

Pentru că sunt oameni care fac asta și se (auto)numesc copywriters? Am și exemple de unii care transformă tastatura în bancomat (sau invers) și scrie cu greșeli cu duiumul, iar literele mari din email sunt cele mai puțin vinovate.

Pentru că nu știm să construim fraze logice și să convingem altfel?

Pentru că nu mai citim? Apropo, în ce carte găsim majuscule?

Sper că nu sunt singura care urmărește bătălia majusculelor cu oamenii.

Iar dacă am scăpat majuscule în text, menopauza e de vină, cu tot ce aduce ea în cap. Cap aici are majusculă doar la început de propoziție sau când e o insulă.

E, oare, de lene?

E pentru că ne grăbim?

Și cum ne facem auziți și văzuți dacă nu mai suntem noi în spatele cuvintelor, ci doar semne de tipar? Mie mi se pare că pe social media sunt litere mari care țipă unele la altele.

Unde s-a dus dragul de a scrie frumos și atent, cu respect față de ceilalți? Să scriem, de exemplu, o scrisoare, cu cel/cea cărora le scriem în fața noastră. Sau un text de vânzare. E cam la fel.

Mi se pare trist să scriem așa.

Vouă?

Probabil că această scrisoare o să sară de la una la alta, cum ne sar gândurile când suntem obosiți sau pe mereu pe fugă. Sau cu bateriile pline de chestia aia verde de pe ele, i-am uitat numele, menopauza e de vină.

Letting go clears the way to seeing more clearly what was there all along - David Whyte

Am citit ieri articolul scris de Roxana despre mitul neutralității în relații, în special în relațiile de prietenie. Și asta m-a dus cu gândul la sfârșituri.

Endings.

Dacă ne-am uita mai atent, probabil că fiecare zi poartă cu ea un anume sfârșit: o idee, o zi din viața noastră, un conflict de la job, o prietenie. Sau mai multe prietenii.

O zi care se sfârșește mai poartă în ea oameni care se îndepărtează, sau de care te îndepărtezi pentru că nu te mai simți tu în largul tău lângă ei. Prietenii care pur și simplu se sfârșesc pentru că tu ai ales diferit sau pentru că drumurile pur și simplu se despart. La mine asta e poate durerea cea mai mare de când m-am mutat aici. Și poate că dacă mă uit mai cu atenție și onestitate, îmi dau seama că nu erau de fapt prietenii. Cine știe?

Ce am învățat în zilele mai grele aici (tipul care nu vine să repare persiana la 40 de grade, echipa care dispare când să instaleze aer condiționat, showuri cu proprietara, discuții la job, etc), din categoria grea - adică sunt atât de obosită încât nu mai pot să am răbdare cu toate astea, este să …let go. În română habar nu am ce echivalent are. Pur și simplu o las baltă. Fac curat, ies în oraș, înjur ca un taximetrist de mahala în mai multe limbi străine, mă duc la spaniolă, să nu mă mai gândesc. Că dacă mă gândesc în continuare mă apuc de reclamații, intru în conflicte care nu îmi aduc deloc liniște și nimic bun.

Cred că pur și simplu avem parte de sfârșituri în fiecare zi, la care musai să ne raportăm ca la ceva firesc. Citeam undeva, poate Alessandro Baricco zicea: “ai petrecut un moment minunat cu un prieten. În loc să întrebi când ne mai vedem să povestim, let go. Clipa aia frumoasă trece, bucură-te.“ Mă mai gândesc că poate de asta unele locuri ne plac în compania unor persoane, iar data viitoare nu mai e la fel. Nu mai are cum să fie la fel. Ne schimbăm, ziua aceea specială se sfârșește.

Cum ar fi, oare, să nu mai punem presiunea asta pe noi? Sau pe ceilalți.

Sfârșituri.

După ce am citit articolul Roxanei, mi-am luat rămas bun, din nou, de la cei care m-au judecat ori de câte ori am avut nevoie pur și simplu de un om lângă mine, de un suflet prieten, de cineva care să mă vadă și asculte. Atât. Și pentru că acum pun cuvinte pe acele momente, eu am avut nevoie când eram în situații de bullying sau de abuz la facultate, în trecut.

Mai spun doar că atunci când te simți singur/ă, pentru că primești răspunsuri de genul: tu ești de vină, nu ai făcut tu ce trebuie, capul plecat sabia nu-l taie, nu vezi că nu ți-ai învățat lecția, tu îi atragi pe ăștia sau situațiile, șamd, te simți ca în pustiu. Și fix în momentele astea, stima de sine scade, mai e și cu gaslighting (dacă mi s-a părut?), te izolezi pentru că te-ai săturat să ți se dea lecții când tu ai vrea doar să te asculte cineva. Și, așa, nedreptatea câștigă. Desigur, poți să zici și că unii oameni atâta pot, dar nici pe asta nu mai am chef să o ascult :)

Depărtarea ajută. Pe mine una mă ajută să scot răul și urâtul din mine. Să mă ocup de cine vreau să fiu, cu cine vreau să fiu.

Endings vin la pachet cu let go.

Așa respiră sufletul și o ia de la capăt. Cu încrederea că prieteni noi se fac și cu siguranță din cei vechi sunt prieteni pe viață.

Și îți doresc, așa cum îmi doresc și mie, să ai cel puțin un prieten/o prietenă care să te poată asculta ți alina atunci când ai cea mai mare nevoie.

Și oare ce cuvinte mai pot înveli numele acestui oraș?

E despre copilărie, tinerețe, iubiri, cafea bună și râsete cu prietenii?

E despre teii care miros sublim și pescărușii care de multă vreme s-au cuibărit prin oraș?

E despre senzația de bine și bun din timpul liber petrecut în Cotroceni, fugind după magnolii, caprifoi și toate pisicile din cartier? Plus la bazar.

E despre ursul școlar din colț de librărie și mici magazine ale creatorilor locali?

Gogoașa din Obor (la mici e tot coada prea mare), caprifoiul de la Mad Goat, irișii din curți, legăturile de busuioc din Obor, florile de la mama și fiica ei, născută în an cu mine, care vând de ani de zile la jumătatea pieței?

Bijuterii visate de la Mesteshukar și Utopic, cărțile Ancăi de poezii, toate titlurile proaspete și îngrozitor de scumpe, cold brew de la Simona și lumina de pe lângă Piața Sf. Ștefan?

Relația mea cu orașul s-a schimbat, e ca o iubire care s-a dus și vreau să mai păstrez doar clipele frumoase. Care, evident, sunt doar în memoria și în sufletul meu.

Mă agăț destul de tare, ori de câte ori vin la București, de tot ce a fost frumos, căutând să văd dacă încă este. Da, oamenii mei încă sunt, nu toți, dar sunt.

Bucureștiul meu, dincolo de oamenii mei dragi, e plin de flori, pescăruși și cărți. Și mirosuri-madlenă. E un oraș care îmi amintește de drumul meu către mine, cea care sunt azi. Mă gândeam ieri că aleg să iau cu mine partea din orașul bun și frumos, atât cât este.

Văd însă că în București urâtul a săpat cratere incredibile. Un urât violent și agresiv vizual, în care natura e omorâtă la fiecare pas (vezi foto cu ceea ce a fost caprifoiul de la blocul mamei). Câtă ură să ai în tine să ciopârțești astfel o tufă de caprifoi? Ce nu știe urâtul din oamenii care mutilează orașul este că mi-am prins caprifoi la Madrid. Natura supraviețuiește mereu răului, așa vreau să cred.

Bucureștiul (mă) doare fizic. Magazine înghesuite, de pildă pe Calea Moșilor pompe funebre lângă șaorma, bine strada aia nu prea a avut noroc vreodată de vitrine apetisante.

Și nu mai zic mai departe.

Stau și mă gândesc dacă durerea asta legată de oraș nu e, de fapt, tristețea sau doliul după ce ar fi putut să fie acest oraș, dacă.

Doliul după cine aș fi fost eu în orașul în care m-am născut - dacă. Dacă aș mai fi putut trece peste urâtul din oraș și, mai ales, din unii oameni care îl locuiesc.

Și-atunci îmi iau la pachet bucăți de oraș și din mine, sperând că așa îi păstrez amintirea frumoasă.

Mi-aș dori să fiu scannerul din aeroport să văd ce pun oamenii în valiză când se întorc din orașele natale în țările unde au ales să trăiască, din mii de motive.

Valizele astea sunt bucăți din noi.

Și doruri.

Și nostalgia că nimic nu mai e cum a fost.

Și mai ales speranța că vom fi bine acolo unde am ales să trăim.

Și ne va fi bine.

Și dis de dimineață m-a vizitat ideea asta cu frica.

Nu știu vouă, dar mie mi-e frică de răutate.

Mi-e frică de prostie. De prostie și răutate la un loc, de oamenii care au un țel din asta, inclusiv la locul de muncă, în spitale, în instituții publice. Acolo unde pot face rău pentru că li se dă putere. Pentru că își croiesc drum cu ticăloșie și înșelăciune.

Mi-e frică de omul nedus la terapie, care împroșcă cu …în jurul lui, pentru că poate și pentru că, istoric și cultural vorbind, crede că are dreptul să o facă.

Mi-e frică de oamenii needucați, în sensul larg. De cei care nu-și pun întrebări și care pot fi manipulați cumsecade de alții, care știu cum să o facă. Pentru că li se face loc.

Mi-e frică de agresivitate, iar asta o remarc din ce în ce mai tare, ori de câte ori vin la București. O agresivitate care plutește ca un nor peste capetele noastre și cu care ne-am obișnuit.

Mi-e frică că mă voi pierde și eu, ori de câte ori în jurul meu există cele de mai sus.

Mi-e frică că nu voi ști să mă apăr, să mă alin și să mă feresc de oamenii răi.

Citeam ieri din cartea Iuliei Iordan, Rămâi cu tine, am luat-o de aici.

“Tu ce frici ții la vedere și pe care le ascunzi

de tine?

Seneca scria că, atunci când ne este teamă,

ne concentrăm mai degrabă

pe cauzele pe care o produc decât pe pericolul în sine, că avem nevoie de rațiune

pentru a curăța gândurile de emoții.

Cea mai mare frică a fost pentru mine în adolescență

aceea de a crește.

Am fugit des

de ceilalți,

de aniversări,

de acasă,

de schimbare.“

Mi-e frică de inflexibilitate, că nu mă voi mai schimba, că voi înțepeni în ideile mele, că nu voi mai putea învăța. Că nu mă va mai interesa frumusețea din lume. Și din oameni.

Că muzica nu va mai avea ecou în sufletul meu. Că nu voi mai crește caprifoi și alte plante. Că nu voi mai avea grijă de grădina mea interioară.

“Dar cum ne putem măsura fricile?

În lungime?

De când se declanșează și până când ne paralizează?

În intensitate?

În funcție de cât de raționali suntem atunci când le simțim?

În vastitate?

Atunci când suntem singuri în fața lor?

În număr?

Putem simți mai multe frici în același timp?

Spune-mi,

tu te-ai simțit vreodată iubit în mai multe feluri simultan?”

Iulia Iordan

Mi-e foarte frică de război. Am văzut prea multe inimi frânte, dar care, cumva, își caută drum înainte.

Mi-e frică că voi renunța la pasiunile mele, la cursul de scris și la oamenii minunați pe care îi strânge în jurul meu și al lor.

Mi-e frică că voi începe să scriu cu doi de i un verb sau că voi uita cuvinte din limba mea maternă.

Mi-e frică de necunoscut.

Dar nu de viitor.

“Când fricile tale iau o pauză, iei și tu?

Te întorci la sunetul pieselor pe tabla de șah,

la pianul căruia îi dai viață prin Fantaisie - Impromptu

sau îți imaginezi liniștea completă din cosmos?”

Iulia Iordan, Rămâi cu tine

Cred că, o dată puse în cuvinte, fricile pleacă la plimbare.

Dragă frică,

rămâi cu bine.

Plecatul vine cu pierderi.

Pleci dintr-o relație, dintr-un job, dintr-o casă, dintr-o familie, dintr-un mediu anume. Sau din obiceiurile tale. Pleci sigur, mereu, din zona de confort.

Când pleci din țară, pleci din toate în același timp.

Și pierzi aproape tot. Îți rămân whatsapp-ul și câteva prietene care te întreabă cum ești, pentru că unele dintre ele știu cum e să pleci.

Și încerci să-umpli acest gol: îți iei cu tine cărți, obiecte dragi, câteva amintiri, fotografii. Câteodată toate astea reușesc să suplinească greul de a fi departe de tot ce era odată viața ta. Câteodată nu.

Când pleci e pe zile. Zile grozave, pline de bucurie, altele în care te întrebi ce cauți tu aici. În care nu găsești pe nimeni multă vreme să-ți facă reparații în casă, în care portarul de la bloc se uită în fiecare zi urât la tine când îl saluți, în care fețele se schimbă atunci când spui din ce țară vii. Zile în care te simți foarte singură și tânjești să ieși la cafea sau la prânz cu prietenele tale din țară. Zile în care ești într-un sistem medical în care nu pricepi tot (și mulți nu vorbesc engleză), dar știi că, oricum ar fi, ești pe mâini bune.

Eu mi-am adus și caprifoi din curtea blocului, care s-a prins, dar s-a prins și Floyd că îl poate mânca câte puțin.

Mai pierzi ușurința de a te exprima în limba ta, dar câștigi ușurința de a folosi zilnic limbile pe care le vorbești. Sau înveți să înghiți în sec și să repeți în spaniolă, unii nu te înțeleg by default (și nu sunt localnici).

Pierzi rutinele, mirosul de tei de peste tot, mirosul de caprifoi care o ia razna vara în București. Vestea bună este că aici unde sunt am găsit salcâmi, tei, caprifoi, ba chiar și lămâiță. În plus, orașul e plin de miros de iasomie, e pe toate gardurile. Plus leandri, ca în Italia.

Pierzi tot ce ai fost odată. Sau poate nu pierzi nimic, ci intri într-un soi de crisalidă, unde nu e călduț, nu e luminos, ești cam singur(ă), dar știm ce iese de acolo.

Ce câștigi? Aici răspunsul e mai greu, pentru că, deși tu știi bine că ai câștigat un pariu cu tine și visul tău, totul e pe zile.

Câștigi că ai ales să zbori din cunoscut și să vezi ce iese. Să fii congruentă cu ce ți-ai dorit. Câștigi alte locuri care îți devin acasă. Prietene cu care altfel nu te-ai fi întâlnit în viața asta. Și cel mai important, cred eu, e să-ți țeși din nou prietenii, s[ fie oameni cu care te vezi mai des, care te știu asculta când ai un păs. Și nu e deloc ușor, la vârsta asta. Dar păsurile sunt comune aici.

Câștigi lejeritatea, non judecata, frumusețea orașului și bunătatea oamenilor, zâmbete și glume, faptul că atunci când cobori din autobuz seara târziu îți urezi, râzând, noapte bună cu șoferul.

Câștigi încredere că o poți lua de la capăt.

Că nu mai aștepți.

Că te-ai luat, în sfârșit, și te-ai dus acolo unde te poartă inima.

Și mai cred că ce am scris poate fi valabil pentru orice fel de plecare.

Tu de unde - sau unde aștepți să pleci?

Ce mai aștepți?

“Ema: Totul s-a liniștit. În sfârșit, îmi dădeam seama că defectul ăla din fabricație nu exista, fusese o vreme doar în capul meu. Începeam, în sfârșit, să-mi dau voie să fiu așa cum sunt”.

Alexandra Badea, Exil

73% dintre angajatori vor acest skill. Majoritatea profesioniștilor au încetat să îl dezvolte la 18 ani.

Iată un număr incomod: conform National Association of Colleges and Employers, 73,4% dintre angajatori consideră comunicarea scrisă unul dintre cele mai importante skill-uri căutate la candidați.

Și totuși — majoritatea profesioniștilor nu au lucrat deliberat la scrisul lor de la facultate. Au investit în date, în tehnologie, în management. Scrisul a rămas în urmă.

Costul e măsurabil. Conform unui raport din 2024 citat de PMC Training, comunicarea slabă la locul de muncă costă companiile americane aproape 4 miliarde de dolari anual. Emailuri prost formulate, instrucțiuni neclare, documentație confuză.

87% dintre executivi consideră scrisul puternic esențial pentru leadership. Dar aproape nimeni nu îl tratează ca pe un skill de dezvoltat. Îl tratează ca pe ceva de la sine înțeles.

Nu este.

Surse: National Association of Colleges and Employers, Job Outlook Report; PMC Training, Understanding Writing Skills in 2025

….

Seria Claude & Claudia, capitolul AI.

Cum am ajuns noi aici?

Am făcut o listă de subiecte despre care să scriu și să scrie Claude, sunt sigură că recunoașteți formulările care ni se plimbă în fiecare zi pe sub nas, un stop scroll, un cuvânt cu majusculă - scriem și despre astea, promit(em).

Mai întâi am formulat subiecte.

Apoi Claude a insistat cu cifre, așa că i-am cerut să ne spună și sursa, cred că mi-a dat și link pe undeva.

Și întrebarea mea e: cine a scris cu adevărat textul ăsta? Cine a perfecționat codul, cine a publicat ceva pe tema asta, cine a scris acel studiu cu date din 2025? A cui voce este? A mea pentru că așa i-am cerut eu lui Claude și apoi i-am spus ce să schimbe, cum să sune mai a… mine? Și dacă nu i-aș fi cerut sursa, mi-ar fi dat-o, pur și simplu? Și cum rezolvăm problema de etică cu “împrumutul” de idei?

Și oare câte alte întrebări mai ridică acest scurt text despre scris? Mi-a venit gândul că ni se va formata modul de a vorbi (și de a gândi) după aceste scheme simple, cumva de vânzare, folosite acum. Și cu restul abilităților noastre ce facem?

Cu gândirea critică, cu imaginația, cu modul de a alege cuvinte și de a le face să sune ca noi, cu ce alegem din viața de zi cu zi, cu ce rămânem din ce citim (mai citim?), cu creativitatea, cu manualitatea, cu propriul mod de a descifra lumea.

Și-atunci mă întreb: de ce ne ascundem în spatele unei tastaturi cu sau fără diacritice? De ce nu mai scriem noi?

1. I write to take myself seriously. I pay attention to myself, to the way I express myself, to how I construct a sentence or an argument. Why does this still matter? You tell me.

2. I write to express what I feel — and therefore connect with other humans. Of course, Claude expresses itself too, but only I can say something that reminds you of a particular moment or emotion. Like, for instance, the hole in your stomach that says I am not good enough. Or the wind you feel deep in your chest when you arrive in a city you love.

3. I write to make my voice heard. Last Monday I talked to a colleague who is an actor, about the voice we use when we write. He has to write about it as homework — I can’t wait to read it. As Maya Angelou said: “A bird doesn’t sing because it has an answer, it sings because it has a song.” We write because we have a voice. It might seem strange to write about your own voice, but it is vital.

4. When I write, I am myself. I initially wrote authentic, but Claude told me that word is overused. Poor word. I don’t think I will ever be able to scream in writing, all caps — though I’m sure you’ve seen how often posts do exactly that. Screaming, with an exclamation mark at the end as a chaser. Pick me, pick me, those empty texts scream. I really tried to read them lately, but I can’t. The all-caps words catch my eye and I never get to the rest.

5. When I write, I build a bridge between us.

As the Little Prince said, we create a relationship. I write, you feel or start thinking — if you resonate with me, of course. You write about your father, and suddenly I remember things I had forgotten, because of Proust and his madeleine. I wanted to say merdeneaua — Marcel would have been upset.

6. I write to unburden myself. This one is harder to admit. This year, in the heaviest moments, I didn’t write. I didn’t have the strength. But I wrote in my mind, and the words kept asking to come out. It’s not an overstatement to say that writing is therapeutic — if you do it, you know what I mean. If you want to start somewhere, look up what Julia Cameron says about morning pages. A good exercise to try.

7. I write to play. That’s what I’ll be doing in this series, by the way — Claude & me. At my writing course, I saw the widest smiles when I suggested playful exercises. Like: what if you wrote a list of the craziest things you’d do? No, you won’t read it to anyone. It’s just yours. How much freedom is that?

8. I write to see where I am. Where have I arrived? What do I want to do? What can I change? What do I want right now, or what do I need?

9. I write because I have something to say. This one is harder. We all carry a little gremlin on our shoulder, firmly attached, whispering that nobody is interested in what we have to say. You impostor, it laughs. That laughter comes from far back in time and it has nothing to do with who we are now. I’m just saying: try. Each of us has something to say, in our own way.

10. I write to know who I am. Stories heal, as my friends at DOR used to say. And that’s exactly why our own story is worth writing — and rewriting. Nobody said it was easy, but it’s the only way to see where you come from, who you are, and where you’re going. The where you’re going part is the hardest. At my writing course, I noticed it’s the most difficult thing to write about — ourselves in the future. I find it incredibly hard too.

—

It turned out to be a decalogue. Maybe because Kieslowski’s Decalogue left a mark on me, a long time ago.

I also write because I want to pass on what I feel and what I know. Because an idea wakes me up at 4 in the morning — my ideas are early risers, how about yours? Because I love to write. Because my hand itches to write.

And I write because it does me an extraordinary amount of good to see that everything I feel, everything I’m afraid of, all our restlessness — it’s universal. Like, what if you wrote about what it feels like to leave your country? How blue it is beyond the pink.

I also write to bring order to my life, to my relationships. Maybe I’ll ask Claude to work some magic so that when I write and my thoughts fall into place, the house tidies itself up too.

Now you tell me — why do you write?

Or why don’t you write? What are you waiting for?

De ce să scriu când am AI?

1. Scriu ca să mă iau în serios. Sunt atentă la mine, la cum mă exprim, cum îmi construiesc o frază și un argument. Pentru ce mai contează asta? Îmi ziceți voi.

2. Ca să exprim ce simt și astfel mă conectez cu oamenii. Da, și AI se exprimă, dar numai eu pot povesti ceva care să trezească emoție în tine, cel care citești. Uite, ca de exemplu, durerea aia din stomac care te taie și e despre I am not good enough? Sau despre aerul pe care îl tragi bine în piept când ajungi într-un oraș iubit.

3. Ca să îmi fac auzită vocea mea. Discutam luni cu un coleg, actor, ce naiba e cu vocea asta cu care scrii. I-am dat temă să se gândească, de abia aștept să văd ce a scris. Pare puțin ciudat să scrii despre vocea ta, ca exercițiu, dar e vital.

4. Când scriu, sunt eu. Am scris autentică și am șters, Claude mi-a zis că e un cuvânt tare tare tare mult folosit. Bietul cuvânt! Mă gândeam acum că nu voi putea niciodată țipa în scris, cu majuscule, cred că ați văzut și voi ce des țipă textele peste tot. Și mai au și semnul exclamării la final, pe post de haină. Pick me, pick me, strigă textele acelea goale. De ceva vreme încerc să le citesc și nu reușesc, cuvintele în majuscule mă fură și nu pricep deloc ce vor restul.

5. Când scriu, creez o legătură între noi. Când scrii, creezi o legătură între oameni, cum zicea Micul Prinț. Eu scriu, tu simți sau rămâi pe gânduri, sigur, asta dacă rezonezi cu mine. Tu scrii despre tata, de exemplu, iar eu îmi amintesc/recuperez mai multe părți din relația cu el, pe care le uitasem, pentru că Proust și madlena. Era iar să scriu merdeneaua, dar s-ar fi supărat Marcel. Oare memoria noastră afectivă e infinită sau recuperabilă?

   

6. Scriu ca să mă descarc. Eh, aici e cam greu, la mine am văzut că în momentele foarte grele de anul ăsta nu am scris. Nu am avut putere. Dar le-am scris în minte și cuvintele s-au cerut afară. Nu e deloc un overstatement că scrisul e terapeutic, dacă faci asta, știi ce zic. Dacă vrei să începi de undeva, uite ce zice Julia Cameron despre morning pages, un exercițiu bun de făcut.

7. Scriu ca să mă joc. Asta o să fac în seria ce urmează, a propos de Claude & me. La cursul de scris am văzut zâmbete largi când propuneam exerciții-joacă. Uite, cum ar fi să scrii o listă cu cele mai mari nebunii pe care le-ai face. Nu, nu o vei citi, e doar a ta. Câtă libertate, nu?

8. Scriu ca să văd unde mă aflu. Unde am ajuns, ce vreau să fac, ce pot să schimb? Ce îmi doresc acum sau de ce anume aș avea nevoie.

9. Scriu pentru că am ceva de spus. Aici e mai greu, fiecare avem pe umăr, prins bine, un pitic care ne suflă că pe nimeni nu interesează ce avem noi de zis. Impostoare ce ești, râde el. Râsul ăsta vine de undeva de departe în timp și nu e despre noi cei de acum. Zic doar să încerci, fiecare avem ceva de spus, în felul nostru.

10. Scriu ca să știu cine sunt. Poveștile vindecă, spuneau prietenii de la DOR. Și tocmai de asta merită să o scriem și rescriem pe a noastră. Nu a zis nimeni că e ușor, dar numai așa poți vedea de unde vii, cine ești și încotro mergi. Partea cu încotro e cea mai grea, am văzut la cursul de scris că e cel mai greu să scriem despre noi cei din viitor. Mie una îmi vine tare greu.

    A ieșit un decalog, poate pentru că m-a impresionat pe mine demult Decalogul lui Kieslowski.

    Eu mai scriu pentru că vreau să dau mai departe ce simt, ce știu, pentru că mă scoală o idee la 4 dimineața (ideile mele sunt matinale, ale tale cum sunt?), pentru că ador să scriu. Pentru că mă mănâncă palma să scriu.

    Și mai scriu pentru că îmi face extraordinar de bine să văd că tot ce simt, de ce mi-e frică, că toate frământările noastre sunt universale. Uite, cum ar fi să scrii despre cum este când pleci din țară. Cât e de albastru dincolo de roz.

    Și mai scriu să pun ordine în viața mea, în relațiile mele, poate îl întreb pe Claude cum facem o magie ca atunci când scriu și-mi ordonez gândurile, să se facă ordine și în casă.

Zi-mi tu acum, tu de ce scrii?

Sau de ce nu scrii? Ce mai aștepți?

La nici trei săptămâni după asta, mama a fost dusă de urgență la spital cu fractură de șold. Mi-am amintit atunci cuvintele femeii.

Lumea mi s-a dat peste cap și primul gând, sau prima sută de gânduri, au fost legate de vinovăție. Uitasem să fac mamei cardul european de sănătate, o forțasem să ieșim la plimbări mai lungi și la masă, în acea duminică.

Am ajuns la spitalul La Paz, unul din principalele spitale din Madrid. Am trecut de filtru și mama a fost dusă în salonul de urgențe, așteptând radiografii și ce avea să urmeze.

Pentru prima dată în Madrid, mi s-a făcut îngrozitor de frică. Când s-au schimbat infirmierii, a apărut un nene care ura străinii, pe față. Nu înțelegea absolut nimic din ce îi spuneam, nu venea când îl rugam să îi schimbe mamei poziția, să poată sta mai bine. Nimic. În schimb, mergea vesel la paturile de vis-a vis unde nu erau străini. Îmi era frică că nu vorbesc suficient de bine spaniolă să fiu luată în seamă, că suntem singure într-o țară străină, într-un sistem medical despre care nu aveam habar, într-un spital necunoscut.

Noroc cu medicii rezidenți, tineri și străini, care m-au ajutat cu multă răbdare și care ne-au explicat absolut tot, spunându-ne că până vom primi certificatul de asigurare, va trebui să mergem mai departe cu protocolul de internare.

Mama a fost operată în mai puțin de 24 de ore. Pentru că primul lucru pe care îl transmiteau despre mama era că nu vorbește spaniolă, m-am asigurat că sunt acolo când e nevoie să comunice. Ulterior, i-am zis mamei ca la orice să zâmbească și să spună gracias.

Luni, am stat în fața blocului operator, poate preț de o oră. Nu mai știu. O doamnă doctor m-a văzut că plâng, oare ce poți face când ești disperat, și m-a întrebat dacă am nevoie de ceva. I-am zis că am nevoie de un calmant, apoi că am nevoie doar să plâng. Duceam deja prea multe, de 24 de ore. A mai venit o dată și mi-a adus un ceai bun și dulce. Apoi m-a îmbrățișat.

Din operație au ieșit, pe rând, o asistentă care mi-a spus că știe română și că, dacă e nevoie, poate traduce. Apoi încă o asistentă, să mă țină la curent cu mersul intervenției. Imediat după mama a intrat în operație una din vecinele de salon, 91 de ani, a doua operație la șold. Înainte să se deschidă holul spre chirurgie, am auzit un te quiero, mama și l-am văzut pe fiul ei sărutându-i mâna.

Nu mai știu cum am găsit salonul postoperatoriu, aici nu sunt prea buni la semnalizare, săgețile sunt contraintuitive și te poți încurca ușor. Când am ajuns acolo, asistenta, C. mi-a adus o cafea cu lapte, m-a văzut foarte palidă. Nu apucasem să mănânc nimic până atunci, fusesem doar în mișcare și așteptare.

Mama a fost mutată în salon, iar la câteva ore a apărut o doamnă foarte, foarte în vârstă, 95 de ani trecuți, cu o fractură de șold, inoperabilă, M. Pentru prima dată în viață am văzut pe cineva atât de transformat, M. era cumva aproape în lumea de dincolo. În primele zile mi-a fost extrem de frică să o privesc. Am început să comunicăm, pentru că fiii ei făceau cu schimbul, iar eu mergeam la birou. Se purta cel mai ciudat cu un fiu anume, atunci se văita și se agita teribil, chemându-și un frate, M, să vină să o ia. Cum era martie și ea tot vorbea aiurea despre o pisică, i-am dăruit un mărțișor-pisică. În ziua în care au externat-o, mi-am luat rămas bun de la ea, atingându-i ușor umărul, pentru că dormea. M-a simțit, mi-a făcut semn să vin spre ea, mi-a sărutat mâna și mi-a zâmbit. Am plecat plângând în hohote, plâng și acum când scriu. Mă gândesc des la M. Și la viață.

Pentru prima dată în viața mea știam că dacă se întâmplă ceva cu mama, e pentru că…viața și nu medicii, iar asta mi-a fost de un mare confort. Am mai întâlnit un singur infirmier care se vedea că detestă străinii. Pot înțelege și ura asta până la un punct.

Nu am încă cuvinte să descriu experiența de acolo, în acele zile. Profesionalismul, vorba bună, zâmbetele, încurajările, florile primite de mama de la colega mea, explicațiile medicale clare și cu sens, pașii de urmat, protocolul, tot.

Cel mai greu mi-a fost să învăț cum se spune bandă adezivă, dar am reușit și asta, esparadrapo.

E ceva foarte reconfortant să știi că acolo oamenii sunt bine pregătiți și empatici. Și au mereu o vorbă bună, chiar dacă nu le pricepi cuvintele. Sunt, de fapt, oameni, înainte de toate. Oamenii din La Paz. Ne-au învățat să navigăm prin toată perioada aia nebună în care am stat cu mama la spital și am lucrat, cam toate deodată.

Nu am văzut-o pe mama demult zâmbind ca în spital, râzând la semnele unora din infirmiere.

A fost greu la plecare.

Ne-am îmbrățișat cu toți, de bucurie că trecuse greul din spital, urma greul de acasă. Ne-au luat pe rând în brațe asistenții, infirmiera, medicul de interne. Când J., care își terminase tura, s-a întors să-i schimbe mamei pansamentul ca să plece cu el curat, ne-a întrebat cum se spune în română mulțumesc, m-am pus iar pe plâns. Nu am trăit absolut niciodată așa ceva într-un spital în țara de unde vin.

În La Paz știi pas cu pas ce urmează, oamenii se prezintă și îți explică, cu multă răbdare, ce vor face și ce îți vor face. Îți explică procedura, tratamentul, posibile riscuri, posibile evoluții. Au răbdare să răspundă la întrebări. Știi că ei chiar fac absolut tot ce se poate să ieși repede și bine din spital. Despre tipul de pe salvarea cu care am ajuns acasă nu mai scriu, e gluma noastră preferată.

Când am scris în Dilema, nu aveam nici cea mai mică idee că urma să testez ce am scris. Urma să văd modul în care un sistem de sănătate public își tratează pacienții în vârstă, inclusiv pe cei de 95 de ani și jumătate, ca M.

Un sistem făcut din oameni.

Plin de oameni.

Și mi-aș dori ca fiecare om necăjit și bolnav, fiecare însoțitor al unui pacient internat, să aibă parte de oameni, în orice spital din lumea asta.

Au peste 65 de ani și te întreabă cu ce pot ajuta.

Oamenii din La Paz au mereu un zâmbet și o vorbă bună, chiar dacă nu înțeleg (tot) ce le zici.

Când te văd prima dată se prezintă și îți explică cu ce se ocupă.

Oamenii din La Paz ies la soare cu cei care nu pot face asta singuri, pe picioarele lor.

Oamenii din La Paz întreabă dacă ești bine, dacă ai nevoie de ceva sau dacă mai pot face ceva pentru tine.

Distribuie cele mai calde îmbrățișări, cafea sau ceai și multe, enorm de multe vorbe bune.

Oamenii din La Paz te încurajează, nu uită nimic despre tine și au grijă. Multă grijă.

Oamenii din La Paz, chiar dacă tu nu le vorbești limba, se asigură că îi înțelegi. Ba, uneori, te mai învață și cuvinte alese (nu le redăm aici).

Oamenii din La Paz știu să explice simplu, apoi stau și răspund cu grijă la întrebări.

Oamenii din La Paz te umplu de căldură, ei știu că doar de asta ai nevoie acolo, pe lângă priceperea lor.

Ei respiră și inspiră încredere în ce fac, chestie care te liniștește în acele momente.

Oamenii din La Paz sunt medici, infirmiere, voluntari, asistente, funcționari, spanioli sau nu. Sau însoțitori cu care te intri în vorbă să treacă timpul mai repede, acolo, într-o limbă străină în care ai de învățat cum funcționează totul. Sau cum se spune pansament.

Oamenii din La Paz te învață să ai încredere într-un sistem medical, așa cum nu ai avut niciodată.

La Paz este unul din cele mai mari spitale publice din Madrid, unde mama a fost operată de urgență la ortopedie acum ceva vreme. Acum e bine, datorită lor, Oamenilor de acolo.

Promit că scriu mai specific despre fiecare dintre ei care a lăsat în mine - și în noi - urme de bunătate și profesionalism. Când am scris în Dilema despre ce m-a făcut să plec din țară, nu știam decât superficial câte ceva despre sistemul public de sănătate spaniol. Un sistem în care oameni de peste 90 de ani sunt operați, să zicem, de o fractură de șold.

Acum știu că sunt unde trebuie.

Mi-e dor de unele clipe care nu se mai întorc, de București primăvara. De Cotroceni și de caprifoiul de lângă una din cafenelele mele preferate din Domenii.

Mi-e dor uneori de visele mele de copilă, când speram că țara mea se va schimba și că vom fi bine.

Mi-e dor de Vamă, așa cum am cunoscut-o prin 2004, plină de stele și clătite. Plus dans pe plajă la Ovidiu.

Mi-e dor de povești cu sens, mi-e dor de oameni care caută cu sete întrebări sau răspunsuri.

Mi-e dor de prietenele mele pe care le-am pierdut sau îndepărtat, cu sau fără voia mea.

Mi-e dor tare de cursul meu de scris și de toți oamenii care i-au trecut porțile. Îl voi relua curând, pentru că dorul ăsta mă arde.

Mi-e dor de mine cu multă putere, cu somn neîntrerupt noaptea, cu foarte multă energie și tinerețe.

Mi-e dor de petuniile bunicii de la Oradea și de cozonacul ei cu mac. Plus clătitele cu brânză și smântână.

Mi-e dor să stau pe prispă cu tataia și să tăcem împreună, privind Parângul în depărtare, în tinda cu miros de struguri copți. Mi-e dor de mirosul de fân proaspăt întors, de roșiile desprinse, de porumbul copt.

Mă întreb acum de ce toate aceste doruri culinare, probabil pentru că în jurul lor e dorul de cei care nu mai sunt. Sau dorul de mine, cea de atunci, a clipei care nu se întoarce.

Mi-e dor de prezent. Și de viitor. Mi-e dor să văd iar oceanul, să mă plimb în neștire prin orașul ăsta minunat, să cunosc oameni noi.

Mi-e dor să citesc o carte care să mă pună pe gânduri.

Mi-e dor să fac ceva profesional - care să aibă sens și valoare. Și să dea valoare mai departe.

Mi-e dor să visez cu multă îndrăzneală.

Mi-e dor de licurici și Calea Lactee. Și de Perseide.

Și pentru că azi e ziua dorului, mărturisesc că pur și simplu sunt zile în care mi-e dor.

Și cum dorul e universal, sunt curioasă să aflu ție de ce anume îți e dor?

Știam că nu aveam mari șanse, nu eram fiica cuiva, soția cuiva sau nu aveam alte roluri, inclusiv în politică. Am refuzat mereu să intru în spațiul academic în care era tata, era prea ușor. Am fost mereu Claudia, nu fiica domnului profesor.

Am ajuns la doctorat. Am fost pasată unui profesor care habar nu avea în afară de marxiști. Mi-am făcut teza singură, tremurând la fiecare întâlnire cu coordonatorii, cu care, de altfel eram și colegă. Am fost la toate cursurile școlii doctorale, din respect pentru colegii mei.

În vara de dinaintea ultimului an, mi-au fost luate cursurile. Toate. Am fost parcată, am auzit expresia asta de la o colegă care pe atunci lucra la administrația prezidențială. Cum nu te puteau da afară, te parcau. Îmi fusese de mai multe ori cerută demisia, fusesem bullied - și atunci - să îmi dau demisia. Rezistam. Încă.

Văd și acum ședința cu toți colegii asistenți și conducerea facultății: o masă mare, la care ne convocaseră fără să ne spună motivul. Eram interogați ca la partid, ce avem de gând cu tezele etc. Eu mai aveam câteva luni și terminam. Doar mie și unui coleg ne-au fost luate cursurile. Motivul mi-a fost foarte clar și s-a confirmat când s-a afișat orarul toamna: ca să poată intra în facultate sora unui coleg și fiul altuia. Un soi de troc balcanic. În acea toamnă orarul nu a avut nume și prenume, ci doar inițiale, era mai simplu de ascuns numele. Ceilalți colegi au păstrat cursurile, fie erau prin externe, fie aveau alte îndatoriri.

Nu știu cum am mers înainte, nu știu cum am scris.

La susținerea în catedră mi s-a făcut rău, mă așteptam să îmi refuze teza. Dar ce era important fusese obținut: locul în facultate - din câte îmi amintesc, posturile erau blocate atunci. Pentru prima dată în viața mea am văzut întuneric și stele verzi.

Cu trei luni înainte de susținere profesorul coordonator s-a îmbolnăvit grav. La câteva zile m-am îmbolnăvit eu: știam ce înseamnă să schimbi coordonatorul și să treci din nou prin furcile caudine universitare. Mie îmi fuseseră de ajuns.

Apoi coordonatorul mi-a cerut să traduc o carte, l-am mințit că o voi face, doar ca să mă lase să susțin teza. Îmi amintesc că am avut atunci o discuție foarte animată în care i-am cerut să susțin la final de martie. La susținere, proful mi-a pus o întrebare din marxiștii lui, îmi amintesc că am scris pe foaia mea: che cazzo c’entra X.

Teza mea a fost despre universitate și politică în România postcomunistă. Se scria singură pe atunci, văzând ce se întâmpla zi de zi.

Facultatea de Științe Politice, UB.

Scriu acum pentru că e 5.40 dimineața și m-am trezit cu acest gând: să scriu ca să las în urmă. Colegi de-ai mei, extrem de talentați și inteligenți, au renunțat la teză, pentru sănătatea lor mintală, erau balansați între profesorii din cotutelă. Foști studenți de-ai mei au renunțat, din aceleași motive.

Aș fi vrut să am și eu atunci înțelepciunea să renunț. Dar am continuat.

Din păcate.

Bunicii mei aveau la țară un pod, dar lumina zilei pătrundea greu în anumite unghiuri. Mie îmi era frică, atunci când urcam singură în pod, să cercetez tot ce era în întuneric, născoceam povești cu cine știe ce putea da peste mine acolo. Când am avut mai mult curaj, am dat peste comori: reviste cu actori din anii ‘60, bancnote vechi și multe alte urme ale vieții lor și ale tatei și fraților lui.

De câteva zile mă gândesc să scriu despre ceva ce mă frământă mult.

Despre cât de important este scrisul ca formă de acces la cele mai ascunse cotloane din inima noastră. Despre cât de delicat este să le lași văzut/ă sau cunoscut/ă, chiar de tine însăți/însuți.

Văd în ultimul timp cum se vorbește despre scris, traume și alte quick fix pe repede înainte, de fiecare dată mă întristez, pentru că scrisul este ceva sacru. Pentru mine.

Desigur, sunt multe feluri de scris, dar mă opresc la două acum.

Scrisul autobiografic e cel mai vulnerabil, pentru că te expui. Deschizi larg fereastra inimii tale și spui: eu sunt aici. Eu sunt eu. E nevoie de curaj, poate chiar mult curaj să te așezi și să te uiți la tine în felul ăsta. Iar curajul e răsplătit mereu, pentru că, atunci când se deschide această fereastră, intră soarele. Sau lumina zilei. Intră cântecul păsărilor care te fac să îți dai seama că nu ești singur/ă, că scriem despre teme universale, că scriind, învățăm unii de la ceilalți. Ne ajutăm unii pe alții să (ne) înțelegem mai bine viața, întrebările, suferințele, bucuriile, doliile, moștenirea sau rădăcinile și dorințele ascunse. Ne scriem trecutul, prezentul și, cu mare grijă, viitorul.

O să dau două exemple personale. Prima dată când mi-am dat seama cât de mult mă ajută să stau cu mine și cu un stilou a fost când am plecat din universitate, în 2018. Maria, fosta mea studentă de la franceză, mi-a cerut să scriu despre motivele plecării mele din lumea academică. A ieșit un articol după vreo trei luni de gânduri, vise, întrebări, furie, tristețe, lacrimi. Mi-am dat seama că, de fapt, îmi scriam povestea mea, a Claudiei care nu mai era profă. Și încă nu știam ce sunt. După ce am scris, am realizat că nu e despre ce sunt, ci despre cine (mai) sunt. Asta se întâmplă când ne identificăm, și o facem foarte mulți dintre noi, cu jobul nostru, cu profesia sau cu meseria pe care o avem. Tot asta face ca atunci când vrem să le schimbăm, apare o fractură și o dată cu ea întrebarea: eu cine sunt?

Din experiența mea, bucata asta de poveste se scrie cu ceva lacrimi, pentru că îți iei rămas bun de la un trecut în care nu mai respiri bine, și deschizi ușa larg către necunoscut. Și doar pentru asta ar merita să primim coroniță ca la școală. Pentru acest curaj de a fi vulnerabili.

În articolul meu, care nu mai există online, există o frază la care îmi dau lacrimile de fiecare dată (am testat și am recitit după ani), semn că o parte din mine a rămas în mediul academic toxic din care am ieșit ca să pot respira.

Al doilea e când am scris despre tata. Am scris prima dată pe o foaie ceea ce am citit la înmormântare, în fața tuturor, deși acum pare ireal că am dus-o la capăt.

Am început să scriu la un an după ce s-a dus, la un atelier cu Ana Maria Sandu, care trebuia să fie despre povești de familie. Trebuia, pentru că după ce ne-am prezentat toți, în prima seară, am descoperit că ceea ce ne unea, erau tații plecați din viață.

Apoi Anca Predescu mi-a vorbit despre dorul ei de o viață de a scrie despre tatăl ei, care a plecat și și-a lăsat copila cu un gol imens în inimă și în viață.

Am scris cu șuvoaie, am șters, am scris, am visat, am vorbit singură, am vorbit cu tata în gând sau la cimitir, am fost furioasă, am ascultat muzica lui, am înjurat, am trântit, i-am reproșat, am șters iar. La sfârșit am spus te iubesc, tata.

Mi-am dat seama că asta face scrisul. Alină. Pe tine mai întâi, apoi pe ceilalți. Scrisul e despre corola de minuni a lumii a lui Blaga, despre spațiul sacru în care inimile noastre se caută și se găsesc. Pentru că cine scrie e un eu țesător (io tessitore, vorba lui Demetrio) dintr-un loc foarte vulnerabil și deschis, în care până și criticul interior uită să mai comenteze. Și știi că intri în acest spațiu când te lași să simți, nu mai judeci, nu mai comentezi. Doar simți. Simți și duci eventual în terapie teme importante care apar.

Simți că e despre tine, că nu mai ești singur/ă, că aparții unei lumi mai bune. Că există speranță, bucurie, râs, zâmbete, joacă. Că ai mai mult curaj, că te-ai împrietenit cu reziliența.

Voiam să mai scriu despre un alt fel de scris, dar o las pe data viitoare.

Gândul de azi a venit în urma întâlnirii cu cei care vor scrie despre mamele lor, în al doilea volum pe care Anca îl va coordona. Și pentru care pregătesc un mic atelier de scris, la care mă gândesc de câte ori fac liniște.

Pentru că aici nu e nimic despre scris.

Ci despre emoții.

Și OAMENI.

Dar o să scriu despre rățușca cea urâtă. Așa m-am simțit eu multă vreme, chiar și de curând.

E foarte ușor să excluzi o copilă. E foarte ușor să inventezi porecle sau să duci vorbe mai departe. Vorbe care se lipesc de un trup tânăr, care crește. Și care se vrea frumos, pentru că se compară. Se compară și vrea să fie una cu luna, că așa știe din poveștile pe care le devorează. Știe că dacă este frumoasă o să fie acceptată, o să aibă succes, ba chiar o să bată la ușă chiar prințul chipeș. sau chiar Regele Soare.

Nu cred că vreau să-mi amintesc toate poreclele din copilărie, dar au fost destule. Și sigur au lăsat semne adânci, peste care acum se așterne duioșia.

Duioșia și blândețea, care mie, mi-au apărut zilnic la ușă de când m-am mutat din țară și de când am scăpat de ochii neobosiți de judecată ai multor oameni.

Rățușca cea urâtă. Ca o etichetă de o viață care e scrisă cu cerneală simpatică și care apare din când în când, sub anumite reflectoare.

Rățușca cea urâtă - a apărut ori de câte ori m-am simțit respinsă, nevăzută, neapreciată. Ne. iubită. Pentru că nu știu tu cum ești, dar eu sunt maestră la comparații. Sunt prima să enumăr fără pic de milă, ba chiar cu multă cruzime, toate defectele (fizice) pe care le am. Și după ce le enumăr pe nerăsuflate, semn că le-am repetat până mi-am învățat bine rolul, mi se face brusc rușine că pot gândi asta despre mine.

Ce mi se pare minunat, în toată povestea asta, e că vine o zi în care se întâmplă ceva care șterge tot. Care te face să te uiți la tine și brusc să vezi adevărul. Un adevăr care e(ra) mereu acolo, dar care era ascuns de vorbele grele primite în dar de la cei din jur cu mult timp în urmă.

Rățușca cea urâtă a pornit la drum, ca mine, și s-a întâlnit cu tot soiul de oameni și neoameni, a trecut prin multe până într-o zi a decis să caute lebedele pe care le admira foarte tare. Moment în care, privindu-se în față, și-a dat seama că era, de fapt, și ea o lebădă.

Și asta e frumusețea vieții, de fapt, că vine un moment în care noi ne vedem pe noi cu adevărat. Cu duioșie și blândețe. Și cu multă autoiubire.

Știu că pare dezlânat ce am scris, dar în capul meu e o lebădă care și-a deschis aripile în sfârșit. Fericită.

Așa că am plecat la Atlanticul meu, pusă pe treabă ne-serioasă: să ascult ce zic oamenii în jur și să văd ce îmi pregătesc los Reyes magos: Melchior, Baltazar și Gaspar.

Până să plec, m-am prins în flagrant: eu nu știu să primesc complimente, mai precis fug, pentru că așa mi-e mai safe. M-am prins de asta când am cumpărat nuci în Obor și puștiul de acolo m-a tot complimentat în timp ce a tot cântărit nucile și prunele mele uscate. Ale lui sunt cele mai bune din Obor. Cum m-am prins în flagrant? Când a început să-mi facă complimente, am întors capul, am vrut să schimb vorba. În mintea mea a apărut rușinea. Suna ceva de genul..nu-i frumos ..de unde vine? Asta e o altă poveste. Și cum m-am prins, am stat și am zâmbit frumos, tăcând chitic, să nu (mai) iasă vreo perlă.

Sunt specialistă în a face, deși nu aș fi recunoscut până de curând.

Am fost obișnuită cu tu le rezolvi pe toate, tu descurci toate ițele, tu ești fată deșteaptă. Numai tu. Și toată presiunea asta am preluat-o, crezând că dacă eu fac, eu știu, eu pot (pentru alții), viața mea va fi mai ușoară.

Iar eu mult mai iubită. Sau poate doar văzută.

Fugitul și graba mi-au pus kilograme pe corpul meu normal și multă anxietate peste tot unde a încăput. Mintea mea fuge mereu la next step, ceea ce nu mă lasă să mă bucur de nimic. Vorba aia, am două doctorate, dar nu am niciun articol ISI (isi-pisi cum îi spuneam eu).

Cursa asta de șoareci (că treaba cu Sisif e mai simpatică totuși) m-a făcut să stau în universitate cu prețul sănătății, încercând să demonstrez că eu pot. Într-un sistem toxic și corupt, unde niciodată nimic nu e de ajuns. Pentru că nu există transparență și regulile nu se aplică la fel. Și tot acolo sunt cele mai multe și cei mai mulți bullies, pentru că au puterea (academică).

Și mă uit acum la ce scriu și îmi dau seama că atunci când, într-un fel, fugitul ăsta a intrat în sânge, cum naiba să te oprești să te bucuri?! Cum să fii atentă la ce aduce liniște și calm, dacă habar nu ai despre granularitatea bucuriei sau plăcerii? Îmi vine să râd, pentru că în timp ce scriu, mașina de spălat merge, varza roșie e tăiată în două (aici îi zice lombarda, că dacă îi ziceau varză roșie era prea simplu), fasolea verde așteaptă cuminte să ajungă ciorbă și pe spotify e muzică de adus liniște. Și toate astea în timp ce mintea îmi fuge la cum o să dau eu pastile pentru zbor piticoților mei în curând, când ne vom muta toți aici…

Sună cunoscut?

Și totuși, ce e de făcut?

Păi eu una am plecat la ocean, cred că doar acolo pot să stau. Locului.

Am stat la soare la cafea, privind localnicii.

Am mers prin nisip cu cizmele de piele întoarsă (să mă scuze birckenstok), până au ajuns la mine valurile jucăușe și câinele Masai cu ochii albaștri, la fel cu ai stăpânului său.

M-am uitat la pescăruși - și ei la mine, am băut un vermut picant genial și am povestit cu oamenii din bar. Plus două surori care mi-au recomandat muzică spaniolă grozavă.

Am stat două ore în ploaie torențială, așteptând magii și prinzând confetti colorate, pe care mi le-a udat ploaia. Am strigat după regi, rugându-mă să nu mă îmbolnăvesc, pentru că nu aveam umbrela cu mine (nu prea citesc prognoza înainte).

M-am bucurat de culorile caselor din Xixon, un oraș minuscul în care aș putea trăi. Pur și simplu.

Și așa mai departe.

Deci, ce e de făcut?

Cred că e de pus limite ferme a propos de ce faci cu timpul tău.

În Oviedo, în fața mea, o femeie s-a prăbușit, cu spasme. Mi s-a făcut rău și am plecat de acolo, urmărind de la distanță cum a venit poliția, apoi a ajuns salvarea. Sper din toată inima să fi avut doar vreun episod de ceva și atât.

Dar pentru mine e un semnal de alarmă că am nevoie doar să fiu.

Că goana s-a terminat.

Că nu am nimic de dovedit nimănui.

Că eu sunt eu și asta e suficient pentru mine. ȘI pentru oamenii mei buni.

Că timpul fuge mai rapid ca mine.

Că merit să mă bucur.

Că merit să primesc ce e bun și frumos.

Că e ok să învăț cum se simte plăcerea, granular, #inmysecondact.

Că nu e niciodată târziu să simți, să iei timp pentru tine.

Că e mereu vreme să te schimbi în bine.

Și că lucrurile bune și frumoase din viața noastră se simt. Nu se explică.

Doar se simt.

Și…cum se simt!

Un an plin de magie bună și calm în toate să avem!

Și ceva spaniol pentru căști.

Sunt în camera mea de la părinți, cameră care a devenit a tatei și în care nu am putut să dorm de 3 ani, de când el s-a dus.

Sunt așezată pe canapeaua din casa mea – care nici ea nu mai e.

Și privesc pe geam, întotdeauna mi-am dorit să am aici patul pus către fereastră.

Pe fereastra asta mă uitam, încercând să încap pe caloriferul rece. De aici îmi priveam viața, una pe care - de adolescentă - mi-o doream în afara țării. În lumea civilizată.

De la această fereastră mă uit la mine și simt cum viața îmi curge prin fiecare, dar absolut fiecare celulă.

Până azi nu am reușit să pun în cuvinte iubirea pe care am simțit-o și pe care am primit-o de când l-am transformat pe tata într-o carte. Acum nu mai e doar tatăl meu, poate așa au fost mai mulți tați. Nu doar al meu.

Mă uit pe fereastra mea și mă întreb câtă iubire poate intra într-o inimă de om? Și, mai ales, cum ști să o dai mai departe atunci când nu ai primit foarte multă când erai mic/ă?

Sau poate ai primit-o în forma în care adulții puteau să o dea atunci: prin mâncare și haine curate. Poate de asta îmi plac atât de mult îmbrățișările, pentru că am de recuperat o copilărie întreagă.

Stau în pat și mănânc cozonac și retrăiesc bucuria și iubirea pe care am primit-o la lansarea de carte.

M-am dus puternică la Gaudeamus. La moartea tatei, toți mi-au spus să fiu puternică, mai ales pentru mama. Să fiu puternică, în sensul ăla, e tot ce detest mai tare. Le văd fețele și le aud vocile la telefon: să fii puternică.

Așa că m-am dus la lansare cu gândul că va fi ușor, eram doar împreună cu surorile mele de dor.

Și-așa am fost până când am mai vrut să zic ceva și mi-am pierdut vorbele.

Până când a venit prima persoană să semnez cartea. Cum am deschis-o, am văzut numele meu în interior și mi-am dat seama, din nou, că tata nu mai e. E acum într-o carte. Îmi amintesc perfect cum am întors spatele persoanei care mă aștepta și am ajuns în brațele lui Cami și am început să plâng în hohote.

Puternică, da?

Așa că abia acum aș vrea să spun cât de mult a însemnat pentru mine că ați fost cu mine sâmbătă 6 decembrie: Bianca, Roxana, Sorina, Silvia și Andrei – studenții mei iubiți de la FSP – Elena și Cătălin și copiii lor – studenții mei iubiți de la FSP -, Luminița, Amalia, Iulia, Ramona, sigur am uitat pe cineva. Și Oana, Oana pe care am cunoscut-o în ziua în care mestecenii taților noștri au primit un nume și o poveste în sectorul 6, acum doi ani. Oana care îmi trimite mereu poză cu copacul tatei șa care nu am mai ajuns de atunci.

Stau în pat și mănânc o felie de cozonac, făcut cu drag de Roxana, de la Dolci Coni.

Și vă doresc să aveți mereu în jur oameni buni.

Oameni-îmbrățișare.

Și vă mai doresc ca atunci când vă e mai greu, să simțiți toate îmbrățișările și iubirea pe care am simțit-o eu anul ăsta.

Mulțumesc, tata!

Feliz Navidad!